Biroul de Întrebări Ridicole.

Published on by Dan Ciupureanu

Biroul de Întrebări Ridicole.

Dan Ciupureanu

 

Biroul de Întrebări Ridicole

 

Lui Pavel Șușară

 

 

 

Rezerva în care sunt închis are numărul 6, iar geamul cu sită metalică dă spre Sena, celebrul fluviu  al Parisului și nu numai. Să încep cu începutul sau să descriu moaca celui din stânga mea, care se preface că se uită la televizor ca să-l externeze mai repede, în realitate privind în gol? E bine aici, cerul e frumos, emisiunile sunt educative, pastilele sunt extraordinare, gândim pozitiv, surâdem, păpăm tot din farfurie și trăim multe alte momente Kodak sub privirile care ne urmăresc non-stop de peste tot. Nu-i așa, Tichi? aș fi întrebat dacă aș fi auzit voci, însă sunt aici doar pentru că mi-am exprimat zilele trecute o doleanță etichetată drept indecentă. Cum voi repeta de câte ori voi avea ocazia, iartă-mă, Doamne, și mulțumesc pentru tot!

Sunt singur. Am deschis ochii și sunt singur. Am gura uscată. Mă aplec peste marginea patului și apăs pe butonul mobilului. 8:30. Mă întorc pe spate și privesc în tavan. Am auzit că o tipă a dormit în tricoul iubitului câtă vreme el a fost în armată, cică așa îl simțea aproape, îi adulmeca parfumul și transpirația. Bluza mea de trening a rămas pe perna Roxanei, mi-o pusesem pentru că se făcuse răcoare și n-aveam chef să-nchid geamul. Numai că eu am stat mereu aici, nu-mi amintesc de o mulțime de seri, nici de aseară nu-mi amintesc nimic, decât că era răcoare. Beau mult. Când Roxana vine de la serviciu sunt foarte beat, deci am putea spune că nu am fost, de fapt, nicăieri, deși când beau devin totuși un fel de Dumnezeu și sunt pretutindeni. Iartă-mă, Doamne, și-ți mulțumesc pentru tot, șoptesc cu jumătate de gură în gând, cu teamă și rușine, cu sentimentul teribil de vinovăție pe care-l am în fiecare dimineață și cu frică de ce-aș mai putea face sau spune. Deci mă ridic și urc pe scările de lemn în bucătărie. Las robinetul să curgă, apa să fie cât mai rece. Beau două pahare mari și merg la baie. Mă uit în oglindă - ce buhăit! Buhăit ca o buhă sau ca un buhai?! Buhăit și bâhlit. Bâhlit și bleah... Ca să nu borăsc,  o sun pe Roxana. La al treișpelea apel binevoiește să răspundă. Mai ai și tupeu să suni după ce m-ai înjurat aseară? Cine, eu?! Nu, mama! Promit că nu mai beau niciodată. Ai mai promis... De data asta sunt serios, te rog să mă ierți pentru tot, dar nu apuc să termin, că închide. Îmi fac o cafea și fumez trei țigări una după alta. E 10:00 - trebuie să merg să curăț un apartament în Parmantier, aproape de centrul Parisului. Câștig cât costă biletul dus-întors cu RER-ul, dar mi-a promis patronul că mă angajează la hotelul său, cu ocazia asta fac și fotografii prin Paris. În drum spre gară, Roxana sună și mă întreabă dacă-mi ajung țigările, că vrea să iasă cu niște colegi după serviciu, asta în caz că nu am nimic împotrivă. Mă descurc, să meargă liniștită. Mă gândesc că poate îi mai trece supărarea pe mine și voi bea din nou, fără să afle. Desigur, foarte puțin. O bere, două, trei. Trei, nu mai mult, din care una fără alcool. Și un panaché, eventual. Un coniac mic, fie, dar numai dacă se ivește ocazia. O țuică?... Sunt necăjit, Doamne, spun în gând și închid ochii. RER-ul își continuă drumul, pentru câteva momente uit unde trebuie să ajung, apoi mă întreb dacă într-adevăr uitasem unde merg sau doar am sentimentul că uitasem, dar, în realitate, poate că îmi luasem gândul de la destinație, știind că oricum cobor la stația terminus. Terminus... Iartă-mă, Doamne, și mulțumesc pentu tot! Oare nu-mi cer iertare doar când mă simt descumpănit? Așa s-ar părea. Adică e sigur... Îmi promit că o voi face și cu ocazii mai fericite. La nuntă, la botez, la ieșirea din șomaj, la revoluție, la a doua venire... Am aparatul de fotografiat la gât. Nu trage de mine! o aud pe Roxana în gând și mă întreb dacă nu cumva e o frântură din ce s-a întâmplat aseară, dar ce s-o fi întâmplat? Suntem de aproape douăzeci de ani împreună, de la șaișpe ani. Odată am întrebat-o dacă mă iubește, la puțin timp după ce ne cuplaserăm, și mi-a răspuns că nu, apoi am tras-o de guler și-am scuturat-o... Nu trage de mine! a strigat. Te iubesc, du-te-n pizda mă-tii de bou! În ultimii șase ani am băut în fiecare seară, chiar și când trebuia să iau antibiotice. Într-o dimineață, Roxana m-a găsit lat lângă masa din bucătărie, adormisem, m-a lăsat acolo, ca pe un cățel, până m-am trezit. Putain de merde! Dar eu nu fac rău nimănui, răspund mereu. O bătrână se uită insistent la mine. Ce tânăr și cum a ajuns din cauza băuturii, îmi imaginez că își zice. Îi întorc o privire criminală. Să-mi sugeți toți pula, nu e treaba nimănui cum trăiesc! Bătrâna îmi zâmbește serafic, arătându-mi cu degetul că mi-a alunecat abonamentul pe banchetă. Gare D`Austelitz. Urc scările și cumpăr încă un pachet de țigări - mai am câteva. Aștept autobuzul 91 vreo zece minute, timp în care fumez două țigări, ezit dacă s-o aprind pe-a treia, o aprind. Un cerșetor se spală pe piept și pe picioare la robinetul din spatele unui veceu public. Mă gândesc că ar ieși o fotografie extraordinară, însă m-aș simți și mai vinovat, ar fi ca și când aș râde de el, iar dacă nu aș râde ar fi ca și când ar râde toți cei care-ar privi fotografia. Nu știu dacă mi-a venit această idee din pricina stării mele obișnuite de vinovăție, oricum, repet încă o dată, iartă-mă, Doamne, și îți mulțumesc pentru tot! Traseul spre hotel a fost deviat, autobuzul ocolește pe la Place D`Italie, apoi se întoarce spre Saint Marcel - m-am ridicat de pe scaun cu cinci minute înainte de oprirea în stație și mă țin de bară lângă ieșire. Exit. Așa scrie în avioane. Ar trebui să scrie și-n autobuze. Exitus!... Terminus, exitus. La hotel parcă nimeni nu-mi observă cearcănele, în plus, toți par bucuroși că în curând vom fi colegi. Par sau chiar sunt? Unii da, alții ba, cum ar zice rabinul... Cobor la subsol să iau căruciorul gol, urc cu căruciorul gol la etajul trei și la etajul cinci și-l umplu cu cearșafuri și prosoape pentru apartament. Cer cheile apartamentului și o iau din loc, împingând căruciorul plin. Apel de la Roxana. Ce faci? O târșâi pe jos spre Austerlitz, că autobuzul deviat tot atât face. Cu cine ieși? Gérôme, Jean Noël, fata lui Jean Noël și încă vreo doi pe care nu-i știi, oricum, toți bătrâni, nu sunt motive să-ți faci griji. Râde. Cu cariciorul... ptiu! iartă-mă, Doamne, iartă gura păcătosului care vorbește fără sine!... cu căruciorul încărcat de lenjerie și un sac plin de pâine cu susan rămasă de la micul dejun pe care responsabila m-a întrebat dacă-l vreau, merg, merg și merg gândindu-mă că voi da  peste un SDF căruia să i-l ofer. Sacul. Deși aș prefera caricio... căruciorul. Pe Pont de Sully, chiar la capătul podului, un cerșetor pictează în timp ce cerșește, așezat pe scaun. Vreți un sac de pâine cu susan? Nu, mulțumesc, am o grămadă, și-mi arată plasa agățată de gărdulețul metalic din spate. Vreți un portret în aqua forte? Glumește, pictează la paletă. Nu, mulțumesc, permiteți să vă fac o poză? Se ridică de pe scaun și ia o poziție autoironică, ridicând pensonul à la Rembrandt. Mă gândesc la Roxana și la boșorogii ei - Ce pula mea face cu ăia în oraș? Nici măcar nu împart vreo pasiune, de fapt Roxana nu are nicio pasiune, sau cel puțin nu mi-a vorbit niciodată de așa ceva. Și-o fi descoperit-o între timp și-o fi ținut-o ascunsă... Ce hobby ar putea avea Roxana și eu n-am observat?   La jumătatea drumului, pe lângă Pitié-Salpêtrière, alt om al străzii, desculț, mănâncă un sandviș, cred că n-are nici un sens să-l mai întreb de pâine. Merg ce merg și merg și iaca și corturile românilor. „Pula mea!” și iar „Pula mea!” „Pizda mă-sii!” și iar „Pizda mă-sii!” Românii s-au strâns la o măsuță și beau vin - vreo șase bărbați. Mai e și o femeie, cerșește la doi metri de ei. O întreb în franceză dacă vrea pâinea – se bucură. Dar să împărțiți și cu ceilalți, îi zic, apoi plec în grabă, rușinat că nu am vorbit în română, cred, sau pentru că mi se par peste măsură de puternice emoțiile facerii de bine. Bărbații mă strigă, deja avansasem câțiva metri, „Merci, monsieur!”. Ridic mâna în semnn de salut și măresc pasul, aproape că-mi dau lacrimile. Iartă-mă, Doamne, și mulțumesc pentru tot! În metrou e aglomerație, am prins loc față-n față cu un tip spilcuit care se tot uită la o fată și scrie sau mâzgălește ceva pe-o foaie. O fi vreun pervers. Îmi imaginez că-i desenează vaginul pe care i-l vede pe sub fusta scurtă. Totuși din poziția în care stau nu pot observa dacă fata are sau nu chiloții pe ea. Să presupunem că nu-i are, OK, și-adică n-am mai văzut pizdă? Chiar în halul ăsta am ajuns? Metroul oprește la  République. Tipul se ridică și îi întinde foaia - un portret superexpresiv, zici că e mai vie pe foaie decât în realitate, de altfel fata e foarte mișto gagica. Îi zâmbește, zâmbim și noi, cei din jur, aproape fâstâciți. Tipul se smulge din vrajă și sare în ultimul moment pe peron, probabil la fel de emoționat și de rușinat ca și mine când am oferit pâinea. Cobor la Parmentier. Coșul cu lenjerie e greu - abia-l hâiesc pe scări, parcă am pornit-o spre plus infinit. După care cobor spre magma pământului, apoi mai urc trei trepte, să zicem puțin sub nivelul mării. Mă opresc și-mi aprind o țigară, apoi merg, merg și merg, cotesc la stânga și iar mai merg puțin. Ca să mă dezmorțesc... Deschid cu cartela ușa de lângă interfon. O deschid și pe a doua. Câtă securitate! Vigipirate pe pâine! Într-o zi niște traficanți arabi așteptau să intre lumea în scară și porneau apoi și ei sau poate erau vânzători de covrigi, ce știu eu, dar cu fețe de golani, nu-mi dau seama, am văzut chiar și un polițist cu privire de psihopat și un pompier cu figură de strungar, deci, ca atare, ce știu eu? Deschid ușa liftului, la parter. Apăs pe opt și aștept. Cele două uși automate se închid cu lentoarea unei cortine care nu vrea ca actorii să dispară imediat în spatele ei și să înceteze aplauzele. Numai că nu aplaudă nimeni. Stânga. Ultima ușă pe dreapta. Chinezii au fost mereu cei mai împuțiți, îmi zic după ce văd haosul lăsat în apartament, coșul plin de gunoi și restul de gunoaie de lângă. Ce orduri! Ce bulangii! Îmi închipui cum un mic chinez cu capul mare, la el în China, acasă, în pat, termină de mâncat un măr, apoi pune cotorul cu grijă sub perna nevestii, iar ea, cu aceeași tandrețe, îi lipește un muc moale de mânecă. Fac eu ce fac, habar n-am ce, probabil e vorba de niște metode subliminale, deduse din anumite teorii ale fizicii cuantice, dar până la urmă apartamentul arată lună. Smulg banda sanitară de pe WC, mă așez și-mi aprind o țigară. Trag apa, curăț dâra rămasă și pulverizez cu parfumul Axe găsit lângă coșul plin de gunoi, apoi pun frumos banda la loc - Sanitary Desinfected!  Acum miroase a căcat parfumat care trage dintr-o țigară. Încui ușa și derulez filmul în sens invers, urc în metrou, cobor din metrou, urc scări, las lenjeria murdară, acum de trei ori mai grea, pentru că, dacă stau să mă gândesc, în China se pun două prosoape pe podeaua dușului, probabil pentru a se uda și a se șterge concomitent, bine că nu au mâncat hârtia igenică în timp ce făceau caca. Cobor scări. În fine, Parmentier, celălalt univers al scărilor, dau iar filmul înapoi, République, Gare D’Austerlitz și autobuzul plin de babe cu gențile strânse bine între cele două atârnături, cândva sâni, ca să nu li le înhațe brigada intergalactică a puradeilor care fură de la babele ce strâng averi până în ultima zi, ba chiar și câteva ore după deces. Las cheile la hotel și-o sun pe Roxana, niciun răspuns. Merg pe jos înapoi la gară. Noi suntem cei care rezistă, noi suntem cei care visează, noi suntem cei care se pișă pe cheile orașului! - metroul trece fâșâind pe podul de deasupra - iartă-mă, Doamne, și mulțumesc pentru tot! Ce e? Nu puteam să răspund, scrie Roxana pe mess. Nimic, te sunasem aiurea, butonez și eu. Apoi mă gândesc că în vremurile noastre nimeni nu sună aiurea. De exemplu, Marius a sunat-o pe Maria să-i spună că e pe marginea blocului, sperând că poate-l salvează, dar Maria i-a răspuns sec, pe mess: Marș în morții mă-tii de egoist! Nu contează dacă a sărit, cert este însă că femeile, uneori, nu-s chiar delicate. Miroase iar a moarte, miros a pișat/ Roboții-călători în RER-ul cu aer condiționat!/ Dar cineva a deschis geamurile, probabil ca să ne oblige să regretăm că am urcat! Sunt poetul din RER. Sunt lacrimae RERum... Știu că vă întrebați de ce nu închid geamul, însă eu vreau să rămân doar un observator al acestei lumi, mi-e frică și de amprenta adidasului meu care ar putea schimba destinul omenirii, așa că stau cuminte și privesc pe geam, Doamne!. Inocenți cu mâinile murdare de sânge, aburul la sfârșitul nopții, înaintea dimineții, adolescenți îndrăgostiți, fumul de țigară și multe alte chestii pisicești, de fapt mă uit în gol, în mine. Trenul ajunge unde îmi imaginasem deja că va ajunge și cobor. Plutesc ca un bebeluș care, întins în coșulețul învăluit de o mătase albă - visul oricărei mămici duioase - , se pișă în sus și râde. Plutesc ca o prostituată care nu a păcătuit niciodată pentru că nu a ales-o nimeni de pe trotuarul de la periferie. La sfârșitul nopții, înainte să se albească de ziuă. Merg, merg și merg, apoi mai merg un kilometru până acasă, unde intru în baie și-mi verific cearcănele. Râd, râd și râd la gândul că gândul că nu eram cum trebuie e amuzant. Sunt fericit și plâng, plâng și plâng că nu sunt trist. Râd în hohote că sunt mai trist ca niciodată. Am ochii umflați, îmi întind degetele să văd dacă tremură, mișc din încheietură ca și cum aș tremura. Dragă Roxana, ai aici toate sentimentele mele și un pic de scânteie în ochiul stâng în timp ce-ți fac cu ochiul drept, în oglindă! Mă întind pe canapea. Mă uit în tavan. Ca atunci când eram bolnav. Dar cum îmi dau seama dacă atunci eram bolnav sau acum sunt bolnav sau nu am fost bolnav niciodată, poate doar atunci când stăteam la coadă la pâine și am fandat puțin piciorul, din lipsă de respect față de răbdarea de care, pe de altă parte, eram totuși mândru? Ce vreau să spun cu asta? Bravo, Bibane! Iar ți-ai înnodat mintea! Cu siguranță eram bolnav când îmi băgam bile de vată în nas și îmi înfundam urechile cu degetele, apoi, cu gura închisă, suflam cât puteam de tare, iar sinele catapulta biluțele de vată peste lungimea mesei - asta da formă de boală! - mă întreb cum s-o numi, căci nebunia este doar un fior. Roxana, neRoxana, Vasilica, Maria, Grațiela sau Timoteea mi-ar fi oferit aceeași stare, deci scârba nu pleacă decât din mine? Iartă-mă, Doamne, că nu știu ce zic, sau iartă-mă, Doamne, că am tupeul să zic mai multe decât permite limita bunului simț! Mulțumesc pentru tot! Mulțumesc pentru aceste merinde, pentru merele stricate din bucătărie! Sună telefonul. Roxana. Alo! Alo! Vezi că mă duc să mă întâlnesc cu ăștia. Bine, să faci poze, să-mi trimiți! Ești paranoic! și închide. Mi-e frică la ce m-aș putea gândi acum dacă aș da drumul iepurelui alb legat cu un lanț gros. Mi-e greu să-mi imaginez copii alergând la vale pe o colină de diamante. Prin micul spațiu rămas neacoperit de perdea se poate distinge un nor suspect, îl numesc Şapte, fără să stau pe gânduri. Debarcaderul, adică celălalt nor, scoate capul din spatele lui Șapte, cumva pe ascuns, crezând că nu-l văd. Deschid sertarul și iau un Diazepam (hipsterii zic Valium). Debarcaderul acum se uită printre picioarele lui Șapte - câteva fire albe dispersate de vânt. Ațipesc. Mi-am comandat pește, scrie în mesajul primit de la Roxana. Atunci te sun când termini, îi scriu înapoi. Mă duc la magazin și cumpăr trei beri mari. Vânzătorul, care mă cunoaște, mă întreabă ce e cu mine. Azi nu beau decât trei. Nu, nu asta, dar pari supărat... Așa par după somn, am dormit puțin și se făcea că nevasta mă înșela cu unu care avea o mașină neagră! Ahaaa... Am dat foc mașinii cu ei înăuntru, dar ce mi se pare straniu este că ea tot continua să i-o sugă, chiar dacă ardeau ca niște șobolani. Nu am mai auzit de vise asemănătoare, oi fi stresat. Tot ce se poate, pe mai târziu! Desfac prima bere și sorb o înghițitură lungă. Deja mă simt mai bine. Mai trag câteva duști și mă înveselesc. Mulțumesc, Doamne, și iartă-mă pentru tot, vezi, nu Te-am uitat! O sun pe Roxana, niciun răspuns. E deja seară, număr deja opt apeluri pierdute, sun în continuare. Nu mai am nici bere, mă duc să mai cumpăr încă trei. Arăți mai bine, zice vânzătorul. Inch’Allah, îi răspund zâmbind. Sunt în pantaloni scurți și-n tricou, seara e răcoare... nu simt nimic, nu văd și nu aud. Roxana, Roxana, Roxana. Dintr-o dată se face întuneric pe stradă, dar disting trotuarul grație câtorva demoni fosforescenți pe care i-am uitat în spate, lângă magazin. Pi, pi, pi, pi! veniți cu tata acasă, îi ademenesc. Sun în continuare, nimic. Înaintea nopții, următoarei dimineți, degetele tale, mirosurile noastre amestecate, a patra bere, lumina care coboară, un milion de surori și frați, sinele, dar sinele ce mai face? Dar cine a zis acum? Après la nuit, avant le jour, je toffrirai les hautes lumières. Ian, mai ești aici? Sun-o! O sun! Nu răspunde. Trimit un mesaj răutăcios, o fac curvă. Nu mai vin acasă, răspunde, ori pleci tu ori plec eu. Sun - îmi închide. Îl văd pe Ian din colțul tavanului și-i șoptesc, de frică să nu se înece cu a cincea bere: Ian, Ian, mă auzi? Azi am împlinit opt ani și aș vrea să mai dureze. Mai beau bere și încep să mă agit. Se agită vita, zic din colțul tavanului, pun pariu că iar sună. Sun - nu răspunde. Noi suntem cei care credem în miracole, cei care cred că pe lumea asta nimic nu e grav, nu-i așa, Doamne? șoptesc din nou din colțul tavanului, dar Ian mă aude din greșală și începe să plângă ca o pizdă - scrie mesaje fără oprire și plânge - prostul dracului, îmi zic în gând, să nu-l rănesc. Cei care încă nici nu s-au născut nici în ruptul capului nu ar trebui să afle toate astea. Sunt beat din cauza berii lui Ian? A plecat în sufragerie, din colțul meu de tavan aud frânturi, vorbește cu cineva la telefon: A zis că iese cu Gérôme și cu Jean Noël... nu, nu a ajuns acasă, da... aveți numărul lui Gérôme? Apoi revine în bucătărie și ia un creion, mai soarbe o gură de bere și îl roagă pe respectiv să-i dicteze. De ce-ți tremură leagănul? șoptesc de sus. Formează numărul, iar din această clipă ațipesc în colțul meu de tavan. Dumnezeu mi-e martor, nu-i așa, Doamne? Mă trezesc și-l găsesc cu capul pe masă, cu mâinile-n cap. Nu-i așa că libertatea e o minciună? șoptesc. Apoi urlă: Nu e nici cu Gérôme, nici cu Jean Noël, cu cine e????! Cu cine ești, băi curvo, curva dracului de curvă! Te fuți chiar în acest moment, curvo! Îți place cum își bagă ăla pula-n tine? Ațipesc la loc, plictisit de scenă. Sunt cu cineva pe care-l interesează de mine, răspunde Roxana. Ian ia cuțitul din sertar, și-l ține la gît și apasă. Dacă apeși voi cădea de pe tavan, îi șoptesc din nou, de frică să nu asmut diavolu-n el. Iau zece diazepame din noptieră - e patru dimineața. Adorm cu capul pe treningul lui, pe care-l purtase Roxana, și cu cuțitul în mână. Unii ar zice că, într-o zi, aș putea scoate o floare din pământ ca s-o îngrop în fața secției de poliție, în semn de prim avertisment, însă eu nu fac decât să dorm și să cânt miapiao kokomakifilnofo. Un șut puternic în coastă - adormisem (sau căzusem?) lângă canapea. Roxana. Șase dimineața. Roxana trece în bucătărie și-și aprinde-o țigară. Mă ridic, mă duc după ea și-i lipesc brusc un dos de palmă care-o dărâmă de pe scaun. Pe unde morții mă-tii ai umblat? Nu e treaba ta și, dacă mai dai, chem poliția! O ajut să se ridice și o întreb dacă vrea o cafea. Ce-i cu tine? Nimic... Lasă, îmi fac singură. Câte țigări mai ai? Două. Eu nu mai am niciuna. Mă duc eu să iau, zice. Mergem împreună, stai să mă îmbrac. De ce mi-ai dat palma? Ți-am dat-o să nu sar cu picioarele pe tine! Ieșim și ne îndreptăm spre tabac. Vreau să o iau de mână, dar se retrage. Și? Te-a futut bine? Ești prost... Eu sunt dispus să te iert dacă și tu te porți cum trebuie. Nu crezi că e cam târziu după ce ai băut șase ani câte șase beri în fiecare seară? Dă-mi mâna! Nu! Ajungem la tabac. Vrei să bem un suc aici la terasă? Bine, zice. Două Coca, vă rog! Ești obosită? Așa și așa... dar nu mi-e somn. Arăți ca dracu’, dar ești cea mai frumoasă din lume (o sărut). Promiți că nu mai bei? Promit, dar numai când nu ies, știi că oricum nu ies, dar ziceam... Păi e altceva să bei cu prietenii când ieși, decât să stai singur în bucătărie în fiecare seară, să bei singur. Tăcem și ne privim. Gândul are o voce metalică. Mulțumesc, Doamne, și iartă-mă pentru tot! Trebuie să mergem să ne vedem cu Ștefan după ce mă trezesc. De ce? Să-l ajutăm cu biletul de avion și să-i cauți pe cineva în Cluj să-i traducă lu’ mama ăleia. Nu-i cere mâna prin semne? Roxana râde. Nu mai glumi, prostuțule! Merg, dar nu mai am nimic curat. Spălăm hainele acasă și le uscăm aici, la spălătorie. Mă sărută, apoi îmi spune că am un gât gros. Ăla îl are subțire? Nu înțelegi că nu am făcut nimic? Îți jur că nu am făcut nimic, crede-mă! dar nu te mai suportam mereu beat. Te cred, iartă-mă și mulțumesc! Hai să spălăm hainele. Mergem de mână pe trotuar și nu ne spunem nimic, din când în când ne oprim și ne sărutăm cu fierbințeala de la șaișpe ani. Je superpose les images de la veille, îmi tremură genunchii. Înghesuim hainele într-o plasă și ne întoarcem la spălătoria cu autoservire. Le îndesăm în tamburul uriaș și dăm drumul la tehnologie. Au un aparat de cafea. Vrei cafea? Da, dar nu mai am mărunt. Am eu. De care vrei? Cu lapte. Haha, e doar cincizeci de cenți. Serios?! Da! Ieșim în fața spălătoriei să fumăm. Dar nu avem lingurițe, zice. Rup un băț din gardul viu. Uite linguriță!. De-aia te iubesc, ai fost mereu nebun, și râde. Ajungem acasă. Să-mi bag picioarele, am uitat să luăm cafea, zice. Mă duc eu acum la Franprix și iau, tu culcă-te. Nu mă culc până nu vii. Trec la magazin și iau cafea. Pe drumul de întoarcere intru, fără să mă gândesc, la florărie. Văd niște frezii albe. Le vreau pe acestea, dar ambalate simplu. O pun așa? întreabă florista, arătând spre o folie argintie. O pui pe mă-ta de țărancă ce ești, zic în gând, nu, mai bine cea albă. Hârtia asta albă, simplă? Exact! Mă gândesc în timp ce mă apropii de casă că Roxana îmi va da cu ele în cap. Mă mai gândesc că o zice că sunt nebun. Tu ce spui, Doamne, merg florile? Merg, îmi răspund. Intru. Roxana e în pat. Tu ești? strigă de jos. Da, eu sunt. Cobor cu florile ascunse la spate, apoi le așez lângă ea. Sunt extraordinare, zice, îmi plac foarte mult. Le pune pe birou și mă trage în pat. Ne sărutăm fierbinte. O dezbrac încet, de data asta am răbdare. Mă sărută pe gât. O sărut pe sâni, cobor și urc. Facem dragoste. Se bagă în sufletul meu, își pune capul pe umărul meu. Mi-e foarte somn, zice în șoaptă. (O mângâi pe frunte și-i trec degetele prin păr.) Știi, îi zic calm, când eram puști am chefuit toată noaptea, apoi am mers direct la cules de vie. Cum eram obosit, rămâneam mereu în urmă, apoi am intrat sub o viță, la umbră, și-am adormit - ai mei m-au căutat peste tot ore-n șir. Îhâm... răspunde aproape dormind. Bine, te las să dormi, urc în bucătărie să mai beau o cafea, apoi văd eu ce fac... Te iubesc mult! Și eu! Te iubesc mai mult decât crezi... Rămân câteva secunde lângă pat și o privesc cum doarme, zîmbește de parcă ar visa ceva frumos. Urc. Fumez o țigară și plâng fără niciun pic de stăpânire. Iar plânge boul, zic din colțul tavanului. Sfoara e în debara, îi șoptesc, ca să nu se trezească Roxana. Dar nu avem nicio sfoară, îmi răspund. Ai văzut cum te-am făcut să nu mai plângi? Scot cureaua de la pantaloni și mă încui în baie – privesc spre caloriferul suspendat, ar fi pentru prosoape, dar noi ne uscăm pe el ciorapii și chiloții - o leg de calorifer, o strâng în dreptul gâtului... Nu era decât o glumă, vită incompetentă! strig la Ian din colțul tavanului. Mulțumesc, Doamne, și iartă-mă pentru tot!


 

 

 

 

 

 

 

Sunt cu Roxana în autobuz, spre Centrul de Criză. Mă ține de mână, mă trage delicat spre ea, îi pun capul pe umăr. Mă stăpânesc să nu plâng. Totul va fi bine, zice. Șoferul pune Fugees. Îmi place! Dacă aș sări de pe scaun și l-aș su,gruma... dacă aș trage de volan în stânga am nimeri în sufrageria vreunui portughez. Dacă trag de volan în dreapta se oprește cd-ul cu Fugees și am belit toată pula, adică-mi dispare scurta și buna dispoziție. Mai bine mă gândesc la un scaun sau la o veveriță. Să nu credeți că autobuzul nu merge în timp ce mă gândesc la toate acestea: albanezi, pakistanezi, arabi, bulgari, malieni, planete aliniate și moarte celor care nu înțeleg de ce n-am cumpărat bilet - dacă vine controlorul îi povestesc faza cu volanul și probabil ajung cât ai zice aristomachilonopoupolipulenterie la Centrul de Criză. A zis careva „calvar”? De fapt știu cum funcționează curva asta de creier când îi amesteci substanța - un copil zice Mami, când ajunge autobuzul?, iar interpretul meu aude: Mami, când coboară nebunul ăla din autobuz? Mi-e frică de el! - Ei bine, cum să nu urăști autobuzele?! (Revin în două minute - m-a sunat Inna că a auzit că am vrut să mă sinucid.) Așa, unde eram? Da, autobuzul merge, rulează în mintea mea spre ultima destinație, stația terminus, stația exitus, cel puțin a interpretului. Roxana mă sărută contrar obiceiului ei - în public nu sărută NICIODATĂ - probabil de aceea nici nu vrea să se mărite. Dar aș putea s-o învăț o șmecherie, când primarul zice: Acum puteți săruta mireasa, ea să-i ceară să se întoarcă cu spatele. Coborâm. Să mai bem o cafea aici, zic, ce zici? Oricum or să mă oprească acolo. (Îi curg lacrimile). Mai bine nu ne întoarcem acasă... Sub nicio formă, în momentul ăsta sunt în stare de orice! Înțelege, pentru tine fac asta. Pentru mine?! Exact! Nu că mi-ar fi frică să mor, mi-e frică că moartea mea te va distruge mai rău decât palma pe care ți-am tras-o. Sper să te faci bine, puiuț! și mă ia în brațe. Sunt destul de bine, aș zice, dar vreau să mor. Două cafele cu lapte, vă rog! Îți amintești când m-am tăiat pe mână și-ai zis: Nu mă impresionezi cu nimic? Dar ce te-a apucat tocmai acum asta?! Nimic, mă gândeam așa... Să fi avut vreo șaișpe ani? Autobuze, trenuri, aglomerație, lumina dimineții, un carusel de gânduri și ultimele clipe înainte de-a mă preda pe mâinile ocrotitoare ale sistemului. Mulțumesc că sunt viu, deși sunt pe moarte! Mulțumesc cerului că nu plouă! Ploaie! Momente de tăcere. Îți amintești când am mers ieri prin ploaie de la spălătorie și mi-ai zis că miros a toamnă când m-ai sărutat? Era azi-dimineață, dar tu îți amintești când ai zis că sunt ca o cățea plouată? Erai cea mai frumoasă... cățea... Mergem? Mergem, dar de fapt voiam să te întreb dacă îți place mirosul toamnei... Cel mai mult, ești mai calm acum... Cu Dumnezeu pretutindeni în gând, cu moartea pre moarte călcând, zic în gând, apoi aprind o țigară. Nebunule! M-ai auzit?! Căci doar nu vorbeai în gând...

Ajungem la Centru. Communication établie, după ce apăsăm pe interfon. Spuneți, ce doriți? Avem o urgență! Porte déverrouillée. Intrăm pe culoar. Matrix, îmi zic. E un lift, apăsăm pe buton. Din difuzorul liftului se aude o voce de femeie: Pentru Centrul de Criză formați 1983476078 pe butoanele care duc la etaje. Ne uităm unu la celălalt ca doi țărani ajunși la oraș. Cât ați zis? Notează, îi zic Roxanei. 1983476078! Formez 1984456078 - liftul urcă. Un nene în dreptul ușilor: Cu ce vă pot fi de folos? Păi... am sunat mai devreme de jos, pentru Centrul de Criză. Aici e Centrul de Vise, de Criză e la etajul unul, formați 198447... nu-mi amintesc. Valerieeee, ce număr e la Criză? 112, strigă o femeie dintr-un birou. Nu la criză vasculară mă refeream, ci aici, la etajul unu. Aaaa, răspunse Valerie care părea că ronțăie ceva, e 198504042999! Cât ai zis? Asta-i culmea, bine că am ținut minte! Notează, Roxana! îi spun. E 1979160714015!!! Ai notat? Da! Urcăm în lift, de data asta introducem numărul fără greșală. Se deschid ușile. Nu e nimeni. Dreapta sau stânga? Dar centru ce are? Aș fi prefereat dreapta. Eu n-aș fi preferat nimic. Zeci de sertare metalice până în tavan, în mai multe camere. Din capătul culoarului se îndreaptă spre noi un domn, cu mănuși de cauciuc murdare de sânge, cu cizme de cauciuc și cu o mască pe față. Pe cine căutați? Doctorul, zice Roxana cu jumătate de gură. Veniți cu mine și scuzați sângele, e de la o asiatică grasă, rar am mai pomenit... Pătrundem într-o încăpere și trage un sertar - un cadavru în vârstă, pudrat, îmbrăcat în costum, cochet. De ce își ține ochii închiși? întreb. Roxana mă înghiontește. Ca să fie ultimii mâncați de viermi, în plus se uita prea fix. L-am aranjat exact cum mi-ați cerut! Pot să-i pun o întrebare? Desigur, câte doriți. Încetează, răspunde Roxana terifiată. Ce număr trebuie să formez pentru Centrul de Criză? E oribil acolo, remarcă domnul, dar nu cred că doctorul vă poate răspunde. Atunci cine? întreabă Roxana. Chiar eu: formați 1973120676543. Ai notat? Da. Urcăm în lift. Dictează-mi tu că formez eu. Liftul oprește. Se deschid ușile. Dar voi cine sunteți? ni se adresează o fetiță. Roxana și Ian, răspunde Roxana cu un zâmbet prefăcut. Eu sunt Alice, dar ce căutați în Centrul de Minuni? Iepurele Alb, răspund eu. Taci, tâmpitule! Iepurele Alb a fost decapitat de Regina de Cupă. Nostim... eu caut Centrul de Criză. Vrei să mori? Oho, nici nu-ți imaginezi... Se dă în spectacol, adaugă Roxana. O putem întreba pe Falsa Țestoasă ce e de făcut, veniți după mine. Poteci întortocheate, tot felul de liane și zgomote din pădurea de la margine, un șoricel pe-o motocicletă. Falsa Țestoasă doarme, o vom putea întreba în martie, zice Alice râzând. Coborâți pe scări, nu mai luați liftul! bombăne Falsa Țestoasă, fără să deschidă ochii. Plecăm. Hei, voi de colo, strigă Alice din urma noastră, am uitat cum vă numiți. Roxana, zice Roxana zâmbind. Eu măresc pasul. Roxana mă trage: Nu e politicos să nu-i răspunzi! Dă-o-n pula mea de ciudată! Hai odată! Deschidem o ușă care duce pe scări, iar după două etaje dăm din nou de-o ușă. Vreau să intru. Roxana mă oprește. Mai bine ai bate, așa e politicos. Bate tu, eu sunt prea agitat! Roxana bate firav de două ori, abia atinge ușa, parcă ar fi mângâiat-o. Niciun răspuns. Bat de trei ori cu pumnul și, când să bat a patra oară, Roxana mă prinde de mână. Niciun răspuns. Deschid ușa și zic: Vino cu mine, știu exact unde mergem! În Nanabozo? Da, prin Poienița Druidică! În față -  un zid. În stânga - un hol care, la un moment dat, cotește la dreapta. La dreapta tot un hol care, la un moment dat, cotește la stânga. La stânga sau la dreapta? întreabă Roxana. Nu are nicio importanță dacă ești de dreapta sau de stânga, pentru că aici stânga cotește spre dreapta și dreapta cotește spre stânga. Deci, cum facem? Eu o iau la stânga, căci voi coti la dreapta și tu, cum ești de extrema dreaptă, o iei la dreapta care va coti brusc la stânga, deci acționăm prin învăluire. Și dacă, după ce o iei la stânga, la dreapta vei găsi o sfoară cu care să te spânzuri? Atunci va prospera economia globală, nu-ți face griji. Fac la stânga, apoi o iau la dreapta. Roxana face la dreapta, apoi cotește la stânga. Ne întâlnim la mijlocul drumului unde, măestru  înnodat, atârnă ștreangul. Ce fetiță impertinentă! exclamă Roxana. Mai e și urâtă, zic eu. Ne întoarcem împreună pe la stânga, apoi nimerim la dreapta și la ușă. Deschidem ușa și ajungem la scări. Urcăm un etaj și zărim liftul. Fuga la lift! Apăsăm pe buton. La ce etaj era Centrul de Criză? o întreb. La unu. Apăs pe unu și liftul pornește. V-a luat ceva timp să ajungeți, poftiți în birou!. Doctorița e blondă și are nasul mare, probabil de la minciunile debitate de-a lungul timpului. Ce s-a întâmplat? S-a lăsat de alcool brusc și a încercat să se... Lasă-mă pe mine să răspund! M-am lăsat brusc de alcool și-am încercat să... Să vă apucați din nou, mă întrerupe doctorița. Nu! zicem amândoi în cor. A încercat să... Lasă-mă pe mine să răspund! Am încercat să... Dar de ce o întrerupeți tot timpul? Așa face mereu, întrerupe pe ori... Nu întrerup pe nimeni! Cât beați înainte să... Să încerc? N-o mai între... Nu întrerup pe... Și ce vreți de la noi? Vreau să mă las... A vrut să se sinuci... Dar mă lași să vorbesc? Am vrut să... A încercat să se sinucidă! Iar m-ai întrerupt! și mă pun pe plâns. Completați această hârtie! Completează tu, Roxana, sunt prea sensibil, știi semnătura mea. Care dintre ele? Ești culmea! Cea de internare! Așteptăm în sala de așteptare. De ce i-o zice de așteptare și nu de nerăbdare? Nu ai venit aici să filozofezi! Nu știu când ne vom revedea. Îți las țigări? Cum vrei...

Avant qu’on se sépare, avant le blizzard, haut les cœurs! Nu veți avea voie la nicio vizită și la niciun contact cu exteriorul, deocamdată. Aici nimeni nu deschide fereastra, aici nimeni nu glumește. Mi-au luat încărcătorul ca să nu mă spânzur cu el exact după ce doctorița  conchisese: În lumea asta nimic nu e grav!, la care am răspuns că atunci înseamnă că nici nimic nu ar trebui să fie serios. Même si tu vois que je suis pas quelqu’un pour toi, même si je sais que je suis pas parfait, le soir, quand ça va pas, fait moi un signe, je serai là.

Sunt la salonul șase, așadar, printre găurelele sitei metalice văd Sena. Sunt în dreptul ferestrei și fumez - Ian se agită la dulap, aranjează, rearanjează. Ce vită proastă, îmi zic. E de patru ore aici și analizează un pat, un birou și o apă ca toate bălțile în care calcă când nu e atent, boul. Evident că zic toate astea în gând, e prea pierdut pentru a-i vorbi fie și în șoaptă. Nu are voie să iasă. Face pe deșteptul - citește două pagini din Alice, apoi se întinde în pat, apoi se ridică, apoi încearcă să râdă, nu e râsul tău, Iane, nu, nu, nicidecum, vită proastă! Si tu veux qu’on se lance, qu’on essaie... Ora mesei, ceilalți pacienți nici nu-s în stare să ducă furculița la gură. Acum o săptămână un tip s-a spânzurat cu încărcătorul, altul și-a tăiat venele cu lama de ras și a sângerat până Moartea i-a zis Pe aici, vă rog! Și i-a făcut o plecăciune. Ies în curte - analizez. Gratii pe care nu le poți sări, acoperite de o folie de plastic, ca în construcții. Văd două gratii neastupate, Trink! ar fi zis Tichi, dacă aș fi auzit voci. O sun pe Roxana și îi povestesc de gardul din curte. A doua zi să-mi aducă țigări și un încărcător acolo. Bine, sunt în a patra zi aici, dar în afară de ce simt eu nu se întâmplă mai nimic. Și mai cred că dacă spun tot ce gândesc în șoaptă aș putea speria și-un psihopat, așa că mă rezum la întâmplări rezonabile, nu-i așa, Doamne? Îți mulțumesc pentru tot și te rog să mă ierți pentru tot! Qu’est-ce que tu peux faire, qu’est-ce que tu peux faire, mon petit démon? Plâng pe veceu, plâng sub duș, plâng când scuip, plâng când nu plâng și când nu plâng strâng din dinți. Uite încărcătorul, uite țigările. Uită-te mereu în sus, să nu ne vadă careva! Printre gratii au loc jumătăți de fețe, ne sărutăm, o ating prin gard - sunt fericit Doamne, Tu de ce nu ești? Ce penibil! exclam de la fereastră, privindu-i, asta nu-i decât o minciună, ar trebui să stai singur, cu siguranță boul nu a auzit de asceză sau de mântuire. O tot dă cu Doamne-n sus, Doamne-n jos, feministe, gay, de stânga, de dreapta, penibil, nu-i așa, Belzebuth? Se face că sunt ascuns în spatele casei Falsei Țestoase și urmăresc ceva. Din depărtare se apropie cineva care urmează poteca spre Centru. Deocamdată nu-mi dau seama cine este, nu disting prea bine, o fi o siluetă sau umbra unei siluete, mai de grabă pare un gând bine conturat. Se apropie, părul îi flutură într-o parte, și-l tot aranjază cu mâna, ca și cum și l-ar da din ochi, dar nu e atât de lung încât să-i ajungă până la ochi. Scânteile din privire dezvăluie la un moment dat foarte clar că e Roxana mergând de mână cu Alice - pe cea mică chiar nu o zărisem până acum. Se apropie tot mai mult, Alice pare veselă, Roxana - tristă. Falsa Țestoasă doarme. Doarme, zice Alice - mă retrag puțin să nu fiu văzut - mai bine ne întoarcem în martie. Îmi vine, curios fiind din fire, să mușc din coada uriașă. Cine nu mă lasă să dorm? întreabă Falsa Țestoasă greoi, apoi cască. Uite, Roxana, ai avut noroc, îi zice Alice bucuroasă. Roxana vrea să-ți pună o întrebare. Dar mai repede, altfel adorm și voi visa chiar în acest vis, am auzit că cei de la Centrul de Vise nu răstălmăcesc visele în vise. Aș vrea... de fapt, nu știu cum s-o zic... credeți că dacă Ian este internat la Centrul de Criză ar trebui să-i spun la telefon în continuare numai ce vrea să audă, ca să nu-l rănesc? Falsa Țestoasă deja adormise de la primele cuvinte. Iar doarme, exclamă Alice. Iar o mușc de coadă - mă intrigă și întrebarea și răspunsul. Iar m-am treziiiit, offff. Îmi puteți răspunde la întrebare?  E simplu, rostește Falsa Țestoasă, aleargi zece ture de penitenciar cu mâinile ridicate, apoi torni apă dintr-un pahar într-altul până cînd apa dispare. Doar atât?! Însă Falsa Țestoasă a adormit la loc, iar Roxana și Alice se îndepărtează pe potecă, atrase de o lumină puternică. Curios din fire, o mușc iar de coadă pe Falsa Țestoasă și-i sar în față. Tu cine mai ești? Am o nedumerire la răspunsul de dinainte! Cel din februarie? Nu tocmai! Atunci, care? Cel cu apa turnată din pahar în pahar. Dar cine ești tu? Eu sunt Ian, vin din visul care este visat de visul tău. Aha... Dacă pun vodcă în locul apei... ce se întâmplă? Paharele vor rămâne uleioase, iar Regina de Cupă va porunci să ți se taie capul.

Sunt prea fragil ca să dorm pe spate. În ceea ce mă privește, nu prea fac pe șmecherul. Pe culoar, doi brancardieri plimbă un pacient cu două lese prinse de propria-i zgardă, lată, de metal. Pacientul merge în patru labe. Când strigă prostii, infirmierul din stânga îl trage cu putere, iar când răcnește: Au! cel din drapta îl trage spre el și mai energic, fiind mai robust. Este departe de-a fi mărturisit tot, remarcă brancardierul din stânga. Măcar cântă în gând, răspunde brancardierul din dreapta, după care reiau mișcarea cu lesele, de fapt, niște lanțuri subțiri. Trec de ei și mă îndrept spre Biroul de Întrebări Ridicole. Bat la ușă.: Dacă o singură dată mai bateți, nu vă voi mai deschide niciodată ușa, se aude un glas de femeie. Atunci ce trebuie să fac? întreb prin ușă. Să așteptați politicos până voi ieși să caut cafea în bucătărie. Atunci aștept. Cum doriți, dar țin să vă previn că abia am fost în bucătărie și am ceașca plină. Ce fel de ceașcă? O ceașcă cât se poate de ridicolă, ridicol de mare. Pot să vă pun o întrebare? Numai dacă nu e cu dublu înțeles, vă rog! Ce număr trebuie să formez în lift pentru Centrul de Vise?  011119837! Mulțumesc! Să nu mai ziceți niciodată mulțumesc aici. De ce? Sunteți chiar culmea! „De ce” este de două ori mai grav decât „Mulțumesc”! Chem liftul și formez 011119837, urcă. După câteva minute îmi dau seama că liftul urcă spre plus infinit (sau poate n-am întors bine ceasul din minte, adică o secundă face o oră?...). De la o vreme mă plictisesc, mă așez pe podea cu picioarele încrucișate și o sun pe Roxana. Alo? Ce faci? Uite prin casă, dădeam cu mătura, tu ce faci? Uite, urc spre infinit! Ce căcat de pastile ți-au dat ăia? Dar nu am zis nimic ciudat, sunt în lift de o jumătate de oră și tot urcă. Apasă pe alarmă! Care dracu o fi alarma? Formează 8989189! Formez, rămâi în telefon. O voce de bărbat: Da, cu ce vă pot ajuta? Am o mică problemă, liftul urcă de o jumătate de oră. Ce număr ați format? 011119837! Aaaaa, Centrul de Vise... de azi-dimineață l-au mutat deasupra stratului atmosferic, se plângeau că nu au condiții, în fine... cei care merg acolo au voie să fumeze în lift, fumați? Da, fumez! Atunci vă rog să scrumați în buzunar, chiștocul să-l aruncați în mijloc, să nu cumva într-un colț al liftului, da? Da, mulțumesc! Dacă mai ziceți o dată mulțumesc chem echipa de intervenție, hai, pa! Alo, mai ești?  Da, am auzit tot, păi e bine că poți fuma... Mai stai cu mine la telefon? Nu mai pot, trebuie neapărat să dau cu mătura. Te iubesc! Și eu! Timpul ar trece dacă-ar avea ce vedea. Fumul celei de-a patra țigări e galben, probabil tutunul nu-mi mai tolerează plămânii. Butonez la alarmă. Spuneți, cu ce vă pot ajuta? Vi s-a întâmplat vreodată să scuipați sânge și să vi se pară normal? Oh... asta nu, în niciun caz. Sunteți căsătorit? Nu sunt și nici nu aș putea fi vreodată! Probabil pentru că iubiți să fiți autonom? Nu aș pronunța asemenea cuvinte prețioase, însă singurătatea îmi conferă o anumită siguranță de sine. Știu ce ziceți... De exemplu, când cumpăr trei pâini iubita îmi reproșează că de ce nu am luat două și viceversa, dar o iubesc mult. Ce înseamnă „viceversa”? Viceversa este atunci când dai un pumn în bot și, la rândul tău, primești una în nară. „Nară”?! E un mod de-a spune „bârnă”. Nu mai înțeleg nimic, ce vreți de la mine, cu ce vă pot ajuta? Mă puteți ajuta să trec peste ceea ce pe dumneavoastă vă face să vă simțiți mai bine. Să lucrez la Centrul de Lift? Nu. Atunci? Să fiți singur. Vreți să vă învăț secretul singurătății?  Evident! Luați o coală albă de hârtie și numărați steluțele imaginare desenate pe ea, asta pentru început. Și dacă steluțele se deformează? Asta-i culmea! Dacă se deformează încercați să vă imaginați șopârle. Și dacă șopârlele devin șerpi? Noroc că nu ziceți „Mulțumesc” și „De ce?”, altfel aș avea eu grijă să fiți băgat unde vă e locul, țipă bărbatul foarte nervos și închide, deși pe tăblița de pe peretele din stânga liftului e inscripționat negru pe alb: Dispecerului îi este interzis să oprească conversația fără preaviz, în caz contrar formați 489964888458864478995753236775445, iar dacă întrerupeți dumneavoastră, sunteți rugat să apăsați 0, să părăsiți incinta și să nu mai reveniți NICIODATĂ. Dacă aș părăsi Centrul de Criză nu aș mai afla ce-a fost cu visul ăla, îmi zic, dar nici n-aș denunța un om singur, săracul. Qu’est-ce que tu peux faire? Liftul se oprește deasupra atmosferei, la etajul Centrului de Vise. Intru. Același bărbat cu pălărie, slab, în costum, cu pantofi lucioși. Cu ce vă putem ajuta? Am avut un vis, se făcea... Știu visul, ce vreți să aflați? Vreau să aflu ce trebuie să fac mai departe. Valerieeee, strigă către birouri. Daaaa, răspunde Valerie cu gura plină de biscuiți muiați în lapte. Am pe cineva aici cu un vis... Așa, și? Vrea să știe ce trebuie să facă. La ce salon e? La ce... La șase. E la șaseee! Aaaaa, și se prăpădește de râs, aproape se îneacă cu biscuiții. Zi-i să ia o coală albă de hârtie și să-și imagineze steluțe desenate cu creionul, apoi să le numere, cel puțin pentru început. Să luați o hâr... Am auzit-o, mul... Ce, ce, ce?! Am auzit-o, mult prea clar, voiam să spun. Aaaa... credeam că... știți dumneavoastră... Nicidecum, eu sunt calm, nu creez probleme. Cine zice că nu face probleme se gândește că le-ar putea face și e în stare de orice! De c... Ce, ce, ce?! De când până unde, voiam să zic... Aaaa... cât pe-aci, altfel... Bine, eu voi pleca, vă sunt recunoscător! Valerieee! Daaaaa, răspunde cu gura plină. „Vă sunt recunoscător” înseamnă „Vă mulțumesc”? Nuuuu! Înseamnă că vrea să ne recunoască sau chiar o face, nicidecum să ne mulțumească! Asta mă gândeam și eu, altfel ar fi fost groaznic de sexist, libidinos, incorect politic, nazist sau chiar antisemit. Urc în lift și apăs pe unu. În trei secunde și patruzeci și patru de milisecunde liftul ajunge la Centrul de Criză. E ora mesei, mai întâi trecem pe la cabinet să ne luăm tratamentul. Domnul Georges, cel care se balansează din mijloc înainte și-napoi vrea o prăjiturică Măgura. Doar jumătate pentru seara aceasta, zice infirmierul, azi-dimineață v-ați trezit foarte târziu, doar ați citit regulamentul. Fie, admite domnul Georges. Dumneavoastră? mă întreabă infirmierul. Eu aș prefera o mușcătură de eugenia. Aici nu merge așa! Doar știți de ce sunteți aici, și-mi îndeasă ambele părți de eugenie pe gât, apoi mă controlează sub limbă. Mi-e dor de Roxana de mor, dar Iisus umblă pe culoar și mă învie de fiecare dată dându-mi câte un capac peste ceafă, nu-i așa, Tichi? Ultima oară m-am aplecat încercând să mă feresc și am început să plâng. De atunci nu m-am mai putut opri, deși nu se vede. Femeia de serviciu trece cu un căriucior printre mese și ne servește cu ce dorim - unii sunt la dietă: coniac, vin, bere, țuică de corcodușe, vișinată, rom, gin tonic, Baccardi, pastis sau diferite cokteiluri în amestec cu pastile halucinante. Eu mi-am propus să slăbesc, așa că cer țuică de corcodușe. Torn din carafă-n cană și-o dau peste cap. Parcă ar mai merge una, îmi zic, apoi torn din nou și adaug două pastiluțe de zaharină, mestec și hop, peste cap. Ne târâm pe culoar. Geoges vomită toată Măgura, Alexey strigă în gura mare „Mulțumesc!” și „De ce?!” – l-au legat de pat cu niște baloane colorate și tocmai îi bagă o perfuzie cu sirop de grenadine. Eu cânt Ay Roxana, ay Roxana y Dios, ay Roxanaaaa! și mă țin de perete. Se simte mai bine, remarcă o asistentă. Sunt prea calmi, aici niciodată nu se întâmplă nimic, răspunde un infirmier. Ay amooor! Cercul vicios devine pătrat. În public mă exprim ca oricare. Sirene, trenuri (Centrul e lângă gară), râsete, copii - urâți sunt copiii, Doamne, iartă-mă! Iar delirează, zic din colțul tavanului salonului 6. Aș putea să mă gândesc la persoane pe care le cunosc. Toți cunoaștem pe cineva pentru care ne facem griji, săracul. Cu femeile nu e simplu. Cu angoasele nu e simplu. Azi m-a întrebat o doctoriță cine sunt. Cu „cine sunt” nu e simplu... Sunt internat aici, am răspuns. Sunteți foarte obraznic, aici sunteți spitalizat, nu internat! Care e diferența? Ați auzit de superstiție? Ce legătură are? Ați auzit sau n-ați auzit de superstiție? De auzit auzim multe, doamnă, dar nu suntem obligați să credem. Uite, exact asta e spitalizarea - să nu mai ziceți niciodată internare! Jean Filip, infirmierul sinucigaș, mă ia în curte să facem sport. Stăm pe o bancă: La ultima lecție, noi, dacă nu greșesc, am studiat și am încercat să definim ceea ce înțelegem prin relația cu ordinea și ansamblul ei. Atât pentru azi! Asta e tot? Chiar ajunge pentru azi, mâine vei avea dureri dacă continuăm.

Se făcea că puteam să plutesc deasupra pomilor, dar numai pe spate, cu picioarele-n față - încercam să dau din mâini să mă ridic cât mai sus, însă zborul meu era un fel de săritură foarte lungă, căci mereu reveneam pe pământ. E cel mai nebun dintre noi, ziceau nebunii, chiar și cei care ajunseseră cu mult peste nivelul nebuniei, aproape de iluminare. Cum spuneam, că nu-mi place să mă repet, pluteam cu picioarele-nainte, ca și cum ai înota pe spate, dar ai încerca să avansezi, și ajungeam deasupra unei clădiri (exagerez) de fapt la ultimul etaj, unde, ca să mă ia în derâdere, cel mai bun prieten al meu i-o trăgea Roxanei. Intrarea pe balcon era prin cealaltă parte a clădirii, numai că, spre neputința mea, puterea zborului îmi scădea vertiginos, așa că am aterizat și, încercând să mă ridic, cădeam pe spate de câte ori voiam să planez din nou - ăsta da vis! Dar nu mai merg la Centrul de Vise, Valerie îmi spune prostii din cauza biscuiților cu lapte - ultima oară m-am uitat la coala albă (asistentul a făcut un xerox după verso-ul celui mai important document al Centrului), dar nu am văzut-o decât pe Roxana care se uita urât la mine, nu are rost să detaliez unde s-a ajuns după ce am fixat-o patru ore cu privirea, până n-am mai putut, că-mi lăcrimau ochii.

Cineva bate la ușa salonului (stau într-o mână să-mi întăresc umărul stâng).  Cine bate la ora asta? Sunt eu, infirmierul sinucigaș, voiam să văd dacă mai vreți să vă sinucideți. De... Pentru ce întrebați? Pentru că vreau și eu, dar nu mă pot decide asupra procedeului. V-aș putea spune cel puțin șase procedee, însă numai dacă-mi aduceți încărcătorul. Nu pot să vi-l aduc, dacă vă spânzurați cu el? Deja ați aflat un procedeu. Atunci credeți că-l pot împrumuta din seif? Și dacă poliția îl păstrează pentru probe? În plus e plin de amprentele mele, și cum aș putea rămâne fără încărcător? Aveți dreptate... dar puteți să-mi indicați alt procedeu? Unul și ultimul, am treabă! Pot să intru? Nu! Vom vorbi prin ușă. Vă ascult... Stați o secundă să schimb brațul. Brațul?! Da, vreau să-mi întăresc umărul stâng! Pentru ce ar servi? Ei bine, uite că ați aflat alt procedeu de sinucidere, acum vă rog să vă îndepărtați de ușă. Mulțumesc mult! Ați zis „Mulțumesc”, dar rămâne între noi. La pression de perdre le contrôle, îmi zic, nu poți alege nicio direcție, ești blocat într-un acord, într-un puls, tremur, de ce tremuri? de ce tremur? cine a zis control? îmi repet și tot repet. Mulțumesc, Doamne, și iartă-mă pentru tot! E timpul! Cine e Timpul? Dacă aș fi o tânără isterică m-aș dezbrăca în Place de la Concorde și-aș dirija circulația. Cred că se întâmplă ceva - eram prea fragil ca să regret acum, la început eram sub nivelul meu - oare câți se roagă în același timp cu mine? În numele Tatălui și-al Fiului și-al sfântului Timp, amin! Taxe și cozi interminabile la Centrul Celor Ce Nu Remarcă. Eu sunt cel care alunecă pe scările primăriei și zic pardon. Des ballets-pantomime, des chiottes parfumées avec du Vert de Paris. Aici e bine! Alo! Nu am timp să vorbesc, prăjesc ouă. Omletă sau ochiuri? Ce importanță are? Îmi place să-mi dai câteva detalii, apoi să-mi imaginez mult mai mult. Ce-ți poți imagina la două ouă? Pantalonii scurți, de exemplu, sau sfârcul drept reacționând când zic ”Te mușc! Te mușc!” Ești nebun! A, da? și râd. Mă mir cum intuiești! Nu sunt chiar așa proastă! Acum pune puțin ulei cu lingura peste gălbenuș, să nu mai fie albușul ca niște muci. De unde știi că trebuie acum?! Mi te imaginez... Când mai vii la gard? După ce mănânc mă îmbrac și-o pornesc. Te iubesc! Și eu, tâmpitule! (Râde.)

Roxana e la gard - ne pupăm printre gratii.: Uite un pachet de țigări! Am o idee! Uimește-mă! Urcă la Centrul de Criză și zi-le că ai venit să-mi aduci un pachet de țigări, te voi aștepta în fața liftului, să vedem ce zic. Te-au prins cu încărcătorul? Nu, că nu încarc decât noaptea, oricum are cablul prea scurt. Ce vrei să zici cu cablul prea scurt? Nimic... adică ce aș putea face cu el? Să-l înghiți! La procedeul ăsta nu mă gândisem... Mai sărută-mă! Aștept în fața liftului, Roxana ajunge. Da, ce doriți, întreabă infirmierul sinucigaș. Am venit să-i aduc un pachet de țigări lui Ian... (Infirmierul se uită la adidașii ei.) Ce lungime au șireturile dumneavoastră? Ăăă... Vrea să se sinucidă, adaug eu, apoi cum se va mai întoarce fără șireturi?! Ne puteți lăsa împreună două minute? Infirmierul se uită speriat în toate părțile, ne trage de mâini rapid și ne bagă în salonul meu, apoi închide ușa în urma noastră. Vă las douăzeci de minute, nu două, o să vă încui aici, apoi revin... până una-alta să vă mai gândiți la procedee de sinucidere, nu o fac pe degeaba! Mulțu... vrea să zică Roxana, dar nici nu apucă bine că o întrerup: Apreciem asta! Infirmierul iese și încuie cu cheile. Suntem singuri... spun insinuant. Văd și eu că suntem singuri... Încep să o sărut, se retrage, pe urmă analizează baia, șifonierul, biroul și priveliștea de pe fereastră. Acum era momentul nostru, zic supărat. Dar aici?! Poate veni oricând. Mai întâi bate la ușă, deși i-am interzis să mă ciocăne, dar e sinucigaș, nu prea ascultă. Mă sărută - o sărut. Îi așez geaca pe spătarul scaunului. Îi ridic bluza. Bluza nu, zice. Ne așezăm în pat. Săruturi fierbinți și lungi, o desfac la pantaloni... Baia se încuie? Da. Hai în baie! Intrăm. Îi cobor pantalonii, dar am răbdare. Îi ridic bluza și o sărut pe spate, apoi îi desfac sutienul care nu cade, dar se desprinde cât să-i pot atinge sânii pe dedesubt. Îi cobor chiloții și o aplec peste chiuvetă. Ridic capul și privesc în oglinda uriașă de deasupra chiuvetei – la mine se uită ironic cel mai bun prieten al meu. Cel mai bun prieten al meu, câinele. Mă opresc și scheaun. Ce s-a întâmplat?! Nu pot, de la țuica de corcodușe, chiar nu simt nimic. Ce țuică?! La masa de seară bem ca porcii... E clar în ce hal ai ajuns... aici nu îți dau decât medicamente. Nu te mint cu nimic! Ne îmbrăcăm și ne așezăm pe marginea patului. Roxana se ridică și merge la ușă: Dar ăla nu mai vine odată? Nu vrei să mai stai cu mine? Mă înspăimântă camera ta și ce spui... Salonul 6! Să mă piș pe 6! Putea fi 3, care e diferența? Văd că devii nervoasă... mai bine dorm puțin - și adorm. Mă trezesc, să fi dormit vreo două ore? Roxana bate disperată în ușă: Vreau să ies de aici!!! Așa zic toți, răspunde infirmierul de pe hol. Sunteți cu toții nebuni aici! Asta e prima remarcă a oricărui spitalizat, răspunde sinucigașul. Roxana bate cu disperare în ușă. Dați-mi drumul!!! Nu vreau! (Eu râd în hohote din pat.) De ceeee???!!! A spus „De ce?” se alarmează infirmierul. 18! 18! 18! Avem o urgență! - cineva a spus „De ce!” Se aud cheile. Două gorile se năpustesc asupra ei - unul îi dă un cap în gură, Roxana cade pe burtă sucindu-se-n aer, al doilea îi sucește mâna, umflă un balonaș roz și îi leagă mâinile la spate. E isterică! remarc din pat, în timp ce-mi aprind o țigară. Gorilele o târăsc pe culoar. Merg în urma lor. Se aude lipăitul melodios papucilor mei. Gorilele o închid în Salonul Istericelor, la izolare. Primul se întoarce și-mi zice să arunc chiștocul în mijloc. Termin țigara și mă uit pe vizor la Roxana - au legat-o la gură cu un ștramp, dar tot scoate un murmur, probabil e ora când făcea scandal acasă, e strânsă de pat cu balonașe roșiiverzialbegalbenenegredeporumbace, are o perfuzie cu sirop de ananas, câte două picături la zece minute, diluate cu propriul ei sânge.

Infirmierul sinucigaș șuieră la ușă. Poți să ciocăni, și dacă îți zic să intri, să intri. Ciocăne de două ori, nu răspund, mai bate de câteva ori - nu răspund - șuieră. Mai bate o dată, zic. Ciocăne firav. Intră, te rog! Doctorița Belle Franchir vă cheamă în cabinet... Spune-i că termin cafeaua și vin. Dar nu aveți nicio cafea! Insinuezi că te mint? Nu... adic... Adică? Dar nu o văd niciunde! Ai auzit de lucrurile care există, dar nu se văd? Nu am auzit, nu... Atunci spune-i franc lui Franchir că termin cafeaua și vin. În câte minute? Mai pe seară... Îi transmit. Infirmierul pleacă. Mă ridic din pat și mă duc la Celula Istericelor. Dau căpăcelul la o parte și mă uit prin vizor - au raso-n cap! parcă îi stă bine și așa, doarme legată la gură cu același ștramp verde. Înaintez pe culoar spre Cabinetul de Control. M-ați căutat? zic prin ușă. Dar puteai să bați. Ei, lăsați asta... Intră! Intru. Ești iubitul Roxanei? Da, adică eu așa cred. Adică, sper... Cum se comporta acasă? Înjura mult, arunca cu farfurii, ba chiar întreba la orice „De ce?”. „Mulțumesc” zicea? Chiar nu am auzit-o niciodată. Dar cum era relația dintre voi? La ce vă referiți? Aveați relații sexuale? Nu prea, adică în apartamentul nostru nu este decât o ușă, cea dintre baie și bucătărie, dar între sufragerie și dormitor e un spațiu liber. Mai locuiți cu cineva? Nu, locuim singuri. Atunci ce legătură are ușa? Dacă făceam dragoste în sufragerie se auzea în dormitor, dacă făceam în dormitor se auzea în sufragerie, iar dacă o făceam în bucătărie se auzea și-n sufragerie și-n dormitor. Ați încercat în baie? O dată, dar ecoul pereților era peste limita bunei mele creșteri. Înțeleg... o vom scoate de la izolare, dar va fi mereu însoțită de un infirmier și în niciun caz nu aveți dreptul la vreun contact cu ea, chiar dacă la sala de mese veți merge împreună. Chiar nu vă mulțumesc deloc! Parcă ți-ai mai revenit... bine, asta a fost tot.

E ora tratamentului, înainte de masă. Roxana, strânsă de braț de mâna ca de tractorist a infirmierului, își așteaptă rândul, iar eu aștept în spatele lor. Adică, eu ce pula mea aștept în spatele lor?... Infirmierul trage cu coada ochiului și-mi tot sâsâie să nu mă apropii de Roxana. În seara aceasta aveți 10 mililitri de cantaridă, pentru isterie, vibratorul este așezat lângă periuța de dinți în salonul dumneavoastră. Roxana dă păhărelul peste cap, apoi, condusă, mai mult târâtă, se îndreaptă spre Discotecă (sala de mese). Apucăm să ne încrucișăm privirile pentru o fracțiune de secundă, îi strig: Te iubesc, Roxana! Ea se smucește din prinsoarea infirmierului, aleargă spre mine și mă strânge în brațe, dar infirmierul o doboară cu electroșocul din dotare, apoi o târăște de un picior pe culoar, spre Discotecă. Plâng. Nu mai plânge, Ian, zice asistentul, și eu am avut o prietenă care se culca cu soră-mea, uite, ia o eugenia și-o să-ți fie mai bine. Mă îndrept către Discotecă. Infirmierul mă așază departe de Roxana, dar ne putem privi. Unii sunt deja la a patra bere, alții cer ba muscat, ba cinzano. Roxana bea un cocktail cu psihedelice și tot mâzgălește ceva cu paiul umed pe un șervețel. În difuzoare se aude Fauve - Infirmière. La un moment dat mă prind ce face, mai ales după ce-mi clipește din ochi, și întreb în gura mare dacă are cineva un șervețel - Am eu! și îl dă din mână în mână. Mă prefac că mă șterg și-l bag în buzunar, adaug două pastiluțe de zaharină în cana cu țuică de corcodușe și-o golesc scurt, dintr-o sorbire. Sunt în camera mea. Desfac șervețelul mototolit: „Sunt în salonul 3. Hai mâine la 13:13 la Centrul de Minuni - infirmierii nu au voie în lift. Te iubesc mult!” Am impresia că îmi pierd controlul, dar trebuie s-o scot pe Roxana de-aici -  nimeni nu ascultă muzică mai mult de șase minute în căști, nimeni nu se sinucide mai mult de trei ori, nimeni nu e vinovat pe această lume. Iartă-mă, Domane, și îți mulțumesc pentru tot! Eugenia își face efectul... mă lupt cu somnolența. Mă descalț și merg încet pe culoar până la salonul 3. Dau la o parte cercul metalic și o privesc. Doarme. Doarme ca un foetus în burta mamei. E frumoasă când doarme! Apăs ușor pe clanță și intru. O sărut pe ochii închiși - zâmbește în somn. Aud pași. Mă ascund după șifonier. Lumina lanternei șerpuiește camera - am scăpat! Mă întind lângă ea și o iau în brațe pentru câteva minute - îmi dau lacrimile. Scot pixul și aluminiul de la pachetul de țigări și scriu: „Ești frumoasă când dormi! Am citit mesajul. Și eu te iubesc!”, apoi i-l pun în palmă și-i strâng pumnul. O sărut pe ochi și mă întorc în camera mea în cea mai mare liniște. Infirmierul intră fără să bată: Unde ați fost mai devreme? În baie! Ce făceați acolo? Mă analizam în oglindă! Sunteți narcisist? Nu, voiam să văd ce față fac când mă gândesc la un autocar. Dacă nu sunt indiscret, ce față faceți? Exact ca atunci când mă gândesc la o ușă. Pe când când fut fac o față de câine. Se preface că n-a auzit ultima remarcă: Ce fel de ușă? Ce model vă vine în minte? Ăăă... cea a salonului dumneavoastră. Ei bine, eu îmi imaginez uși de tablă cu vopseaua decojită de timp. Dormiți, mai bine! Dorm, mai cum vreau eu! Fie, noapte bună! Mîh...ui. sttt-le! Ce ați zis? Am tușit, închideți lumina când ieșiți!

Se făcea că mă întâlnisem cu Trancă în aeroport (eram în trecere) și nu aveam decât douăzeci de euro la mine. Ce faci, Trancă? Bine, Iane, uite, mă duc la frate-tău, în Amsterdam, nu vii și tu? Nu am decât... Hai că-ți iau eu bilet. Zburăm cu avionul și ajungem foarte repede. Între timp îi povestisem că nu mi-au mai rămas decât două zile libere (nu știu de la ce). Ajungem la frate-meu, care organizase o petrecere. Marius oprește muzica și zice: Aruncați tot alcoolul, frate-meu nu are voie să bea! Dar pot bea ăstea două zile, apoi nu mai beau în viața mea! Nu, vom face perfuzii cu sirop de grenadine și ananas! A doua zi sau imediat sau poate chiar acum sau poate alaltăieri ieșim pe stradă. Dintr-o curte sare un pitbull și mă mușcă de mână. Îi cer două sute de euro stăpânului, ca să nu mă duc la poliție și ca să am și bani să mă întorc (îmi amintisem de Roxana și de Centru). Iau banii și ne instalăm într-un bar pentru alcoolici unde nu se făceau decât perfuzii cu diferite siropuri. Un client avea alt pitbull care m-a mușcat de aceeași mână, în același loc. Îi cer două sute de euro, dar a intuit că sunt din Centru și a chemat poliția. Alergam pe străzile și pe canalele Amsterdamului - nu voiam să fiu prins, nu voiam să mă separe de Roxana, nu era clar ce voiam, dar alergam cu sufletul la gură. Mă trezesc. 03:00, dimineața... cred că eugenia fusese cu margarină, nu cu unt, altfel nu-mi explic. Merg desculț la salonul 3 și intru încet-încetișor. Toți dorm la ora asta, chiar și infirmierii. Numai infirmierul sinucigaș face zgomot, căzând mereu cu scaunul de pe care vrea să se spânzure cu căștile mele - căștile îi alunecă pe lângă gât, probabil nici nu știe să facă un laț (îl voi învăța mâine). Mă așez pe scaunul Roxanei, îmi aprind o țigară și o privesc. După mișcările genelor cred că visează că e la serviciu și nimic nu-i iese cum trebuie – are și acum în pumnul strâns cu bilețelul meu. Ies din cameră și calc chiștocul în mijlocul culoarului. Încerc să adorm la loc, dar degeaba, m-a bulversat ultimul vis - mi-o iau la labă, poate așa obosesc. Nu se scoală. Bun, nu se scoală, nu se scoală, asta e, trecem la activități culturale. Pe birou zace o broșură a Centrului pe care n-am deschis-o niciodată: Dacă aveți probleme cu somnul așezați-vă în poziția preferată, încercați să simțiți contactul cu perna, să conștientizați respirația, apoi să vă imaginați o imagine frumoasă - vă dați dați seama că nu am văzut decât șobolani mâncând din porci în timp ce porcii își mâncau fecalele, dar finalmente tot am adormit.

Sunt nervos. Îmi bag pula în tot ce mișcă - cine mișcă, mișcă-n brișcă! Îmi vine să-mi iau avânt din dreptul geamului și să mă înfig cu țeasta-n șifonier - nu mai suport aici! - Roxana nu e în salon, nu e la Discotecă, nu e la Cabinetul Dealerului, nu e la baie - nu e niciunde!!! Vai de morții lor și cei care vor muri, Doamne! Vai de sufletul pe care-l voi mânca - primul care-mi va ieși în cale! Infirmierul sinucigaș șuieră la ușă. Bate și ți se va deschide! Ciocăne o dată și ușa se deschide singură. Acum spune, păcătosule! Am, am, am... venit... să, să, să, vă... aveți ochii roșii! Acum sunt Omar, îngenunchiază! Nu! Ridic mâna și cade în genunchi, apoi o cobor și se lipește cu spatele de tavan, apoi mă scarpin cu stânga la urechea dreaptă - infirmierul sinucigaș cade-n cur: Au, noada! De ce ai venit? Optâș.... mmmm! Infirmierul are un fermoar în loc de gură, închis cu un lăcățel uite-atât de mic, iar cheița pe care tocmai o scăpasem din degete e aproape invizibilă, încît e imposibil s-o mai găsesc. Adică, teoretic, nu chiar imposibil, dar nu merită efortul. Mmmmm! face din nou, disperat. Mmmm? Mmmmm! M, m? M, m, mîîî! Ce prostălău... Acum ieși de aici până nu te transform în brichetă! Infirmierul fuge mâmâind pământul. Doamne, am promis că nu-mi mai folosesc puterile, însă am fost nițel iritat în această dimineață. Iartă-mă și mulțumesc!

13:03: bat din picior (nici compulsiv nici necompulsiv) aproape ritmic, cu mici discordanțe. Dau o tură de culoar, trec pe lângă lift, mă uit în stânga și-n dreapta și apăs pe buton. Intru în lift și formez 0404198504, la Centrul de Minuni. Liftul urcă. Se deschid ușile - Alice zgârmă cu un băț într-un căcățel de țestoasă, Roxana e în plină discuție cu un gras: Nu prea înțeleg, Ignatius!... Pe toți sfinții! Chiar nu pricepi că trebuie să-i eliminăm, să-i luăm prin învăluire?! Ce se petrece la Centrul de Criză nu-i nici măcar demn de milă, e ceva ce-mi provoacă o scârbă soră cu lehamitea... Hai, ridică-te puțin de pe buturugă, să stau și eu! Ignatius mușcă dintr-un crenvurst și râgâie. Roxana îi cedează locul, apoi mă observă și zâmbește - ne sărutăm. Sunteți la limita indecenței, capitaliștilor! strigă Ignatius. Din depărtare înaintează Pălărierul cu o tavă plină de cești. Cine mai vrea ceai, cine mai dorește? Știe cineva în ce lună suntem? Hai siktir, pocitanie, strigă Ignatius și adaugă: Alice în țara minunilor e atât de dizgrațioasă, încât îmi vine să borăsc. Alice duce bățul la gură și linge răhățelul de țestoasă, apoi crește până trece cu capul prin podeaua Centrului de Vise, deasupra atmosferei. Cu ce vă pot ajuta, întreabă domnul în costum, vizibil iritat de gaura din podea. Sunt deasupra atmosferei și totuși respir, se miră Alice. Nu e ciudat? Sincer, nu mi se pare cine știe ce, îi răspund cu o grimasă. Eu, de pildă, ca să-ți fac o confidență, deși n-am ieșit niciodată până cum din straturile atmosferei, nu mai pot respira de la vârsta de treisprezece ani, însă nu și-a dat nimeni seama. Eu mi-am dat, șoptește Roxana și mă strânge de mînă. Nu cred că și-a dat, caută să mă impresioneze. Și a reușit și de data asta. Vreau să devin din nou mică, se lamentează Alice, adică nu mică, vreau să redevin normală, deși nu mai știu... Bine, bine, am citit cartea.... Valeriiiieeee! Valerie scuipă biscuiții cu lapte pe monitor ca să poată răspunde. Da!? Alice vrea.... Am citit cartea! A citit cartea! Vino să-ți dau un biscuit cu lapte să i-l dai! Dar a găurit podeauaaaaa! Nu-i nimic, o lipim cu scoci! Domnul în costum aduce un biscuit muiat în lapte și i-l îndeasă lui Alice pe gât - aceasta se micșorează până la mărimea sa normală și exclamă: Nu o să mai mănânc căcat niciodată! Mănânci căcat, urlă Ignatius, în timp ce eu și Roxana ne plimbăm de mână prin Poienița Druidică - cer de un albastru fosforescent, copaci cu frunze roșii și galbene, curcubeul mereu deasupra noastră, ne deplasăm pentru momentul Kodak, păsări cântând  Lambada, sunetul apei curgătoare. Crezi că toate acestea pot fi doar în visul meu? Adică ai impresia că visezi? Pare atât de ireal... Dar dacă e doar visul meu și tu nu exiști? În plus, nu te-am văzut niciodată tunsă scurt... Să fiu un personaj al visului tău? Dar dacă nu visez? Sau tu poți fi un personaj al visului meu... Dar cum poate un personaj al unui vis să aibă viața lui în afara interacțiunii cu cel care visează? Pur și simplu! Visul poate fi o adunătură de personaje care mănâncă, beau, dorm, care visează la rândul lor, dar, de la un moment dat, unele își închipuie că visul e ceva independent, adică un vis în sine, pe care nu-l visează nimeni, răspunde Roxana. Adică Centrul de Criză să fie un vis al Lui Dumnezeu? De ce nu? Și cum putem să-L facem să se trezească, să-I mulțumim? Cred că trebuie să ascultăm sfaturile lui Ignatius, să ne mai adunăm câțiva și să pornim o rebeliune! Și dacă Dumnezeu se trezește și noi nu vom mai exista? Dragostea noastră interzisă, visele noastre, atingerile, dorința de moarte, țuica de corcodușe, țigările, cocktailurile psihedelice, infirmierul sinucigaș... Ce se va întâmpla cu toate acestea, se vor evapora în neant? Întrebarea ta are, cred, o strânsă legătură cu frica de moarte. Mai bine ne întoarcem să vorbim cu Ignatius și cu Alice, deși e cam mică și urâtă pentru rebeliuni. Da, dar poate aduna toate personajele, în special pe Regina de Cupă și soldații. Urcăm poteca ce duce la buturugă - sute de personaje și de scriitori, chiar și celebrități din alte domenii - Ăla nu e Nouriel Roubini?! Chiar el! - formează un cerc în jurul lui Ignatius, care le vorbește așezat pe buturugă, cu șuncile revărsate ca o cocă. Tu, Maestre, o iei pe Margareta și vă năpustiți cu toată dragostea voastră libidinoasă asupra infirmierilor. Ignatius râgâie. Pardon!... Tu, Alice, când doamna Belle Franchir iese din birou, îi spui Reginei de Cupă la ureche să poruncească să i se taie capul! Să i se taie capul! strigă Regina de Cupă! Nu mie, idioato! o repede Ignatius. Tu, Erofeev, să-i citești infirmierului sinucigaș Moscova-Petușki sau Jurnalul unui psihopat, dar rar, cu dicție, până abdică. Tu, Fetiță cu Chibrituri, după ce Ian și Roxana toarnă benzină peste tot, aprinzi un chibrit și fugi! Și dacă nu se aprinde din prima? întreabă Daniil Harms. Atunci aplicăm metoda lui Joyce, răspunde Ignatius. Dar Hemingway ce are? zice Sociu. Tu să te apuci de alcool înainte să scoți ceva pe gură, adaugă Ambasadorul Thailandei. Liniște! strigă Ignatius. Cineva ridică o mână. Spune, Lagrange, care e problema? Cum vom avea loc în lift? Ai trei minute să o rezolvi! Lagrange scoate o foaie de matematică și-un pix. A, și era să uit, când ne năpustim cu toată brutalitatea asupra lor, toți vom striga într-un glas „De ce mulțumesc!”. E clar? Eu nu înțeleg de ce asistenta trebuie să se salveze, zice Pinocchio, apoi îi crește nasul. Pentru că ar fi ridicol ca Biroul de Întrebări Ridicole să ardă, în plus, ea nu face altceva decât să bea cafea, deci e nevinovată! Eu pot să trag? întreabă Mărgelatul. Filmul nu are ce căuta aici! Să i se taie capul! strigă Regina de Cupă. Ba are! strigă Cronenberg. Dacă filmul nu are..., rânjește sardonic Greenaway. Eu aș putea să mă închid în birou cu asistenta, să-i arăt cu gâdiliciul care-i fenta, zice Brumaru. Fanta, îl corectează Philip Roth. Fie! admite Ignatius. Lagrange?... Am rezolvat problema, dar cu condiția ca Alice să muște din răhățelul Iepurelui Alb, să devină mică ca un păduche - cred că s-ar înțelege bine cu păduchii lui Harms. Ba cu sarcopții lui Cărtărescu, insistă Vancu. Corect! La război, tovarăși! Toți se năpustesc și încap milimetric în lift, exact cum calculase marele matematician, care rămâne însă la Centrul de Vise, pentru a asigura coordonarea acțiunii. Ușile se închid, dar nimeni nu reușește să apese pe buton, din cauza înghesuielii. Acum ce facem? scâncește Alice din părul lui Harms. Am o idee, zice Roxana. Cred că de-aia ești aici... remarcă Fetița cu Chibrituri. Șșș... se aude în cor. Ce idee? geme Ignatius, care ocupă trei sferturi din lift. Să-l întrebăm ceva pe Pinocchio. O strâng de mână pe Roxana. Cine-l întreabă? întreabă Ignatius. Eu, zice Erofeev, apoi se lasă liniștea. După o jumătate de oră, Ignatius, icnind: Păi îl întrebi sau nu-l mai întrebi? Nu-i așa că ai mamă, Pinocchio? murmură Erofeev. Așa e, așa e! suspină Pinocchio, iar nasul îi crește până-n butonul cu numărul unu. Liftul pornește în jos, spre minus infinit, minutele curg, orele curg, zilele curg, săptămânile curg, lunile curg, anii curg, deceniile curg, secolele curg, mileniile curg, erele curg, eonii curg, lumea tace. Liftul se oprește brusc la Centrul de Criză. Ușile se deschid silențios. Nu aveți voie mai mult de o persoană în lift!, strigă un infirmier. Margareta îl sărută cu atâta pasiune, încât îl face să rostească „Mulțumesc!”. Pe infirmier îl cuprinde teroarea când își dă seama ce-a scos pe gură și se autosustrage din Centru prin implozie. Eu și Roxana, ținându-ne tot timpul de mână, stropim ușile și pereții cu lapte degresat de capră. Pe holuri e haos, se strigă „De ce mulțumesc?!”, pacienții ceilalți ni se alătură. Așezat  într-un colț, infirmierul sinucigaș râde în hohote în timp ce Erofeev îi citește din Moscova - Petușki, apoi, din când în când, cei doi se îmbrățișează. Brumaru, deși medic, nu știe că e interzis și bate la ușa Biroului de Întrebări Ridicole, pierzând astfel  ocazia de a se cupla cu asistenta enervată la culme din această pricină. Alice îi susură Reginei de Cupă la ureche, Regina ordonă Să li se taie tuturor capul! Și lui, și lui, și ăstuia, și ăsteia! Muzica răsună în difuzoare și toți începem să dansăm vals, doctori cu asistenți, brancardieri cu paciente, paznicul cu mătura, eu cu Roxana, scriitori cu personaje, scriitori cu scriitori, personaje cu personaje, Erofeev cu infirmierul sinucigaș, Ignatius cu doamna Franchir, Behemoth cu Hillary Clinton ș.a.m.d., în timp ce Fetița cu Chibrituri risipește chibrit după chibrit.

To be informed of the latest articles, subscribe:

Comment on this post