AVANCRONICĂ la ”Omar și Diavolii”
AVANCRONICĂ „DE GENERAȚIE”
Roxi DIACONESCU
Omar și diavolii e un „experiment” romanesc neașteptat și ȋmi asum termenul de „experiment”, pentru că, deși la o primă vedere pare un roman, ce-i drept, mult mai condensat (acesta având aproximativ 53 de pagini), el uimește, cred eu, prin puterea poetică, prin micile „insule” de poeticitate ce survin acţiunilor narate. Aproape că pare un prozopoem. Miza acestui „mini-roman” e una postmodernă, dat fiind faptul că episoadele narative sunt lipsite de repere cronologice constante, astfel, trecerea de la momentul ȋn care personajul principal Ian locuiește cu tatăl „mult prea critic” (mama fiind internată la Poiana Mare pentru schizofrenie paranoidă) și până la propria sa internare la spitalul de psihiatrie „Saint-Anne” este marcată de anumite pasaje premergătoare acţiunii principale, asemeni unor „fluxuri” de informaţii din viitor.
Chiar dacă acele pasaje ȋn italic par să fie complet rupte de ce se relata până ȋn acel punct, ele oferă, după cum am mai afirmat deja, posibile căi de ȋnţelegere a ceea ce are să fie narat ulterior. Nici explicite, dar nici complet ambigue, pasajele reprezintă pe de-o parte, mici momente de „respiro” de la firul narativ principal, ușor aglomerat, pe alocuri, iar de pe altă parte, acestea reprezintă, ȋn esenţă, piesele lipsă ale unui „puzzle” principal, ale unei imagini-cadru aparţinând ȋnceputului anilor 2000, când forme de comunicare mediate de tipul telefonului mobil sau de tipul internetului (mirc, yahoo messenger) erau ȋn plină ascensiune.
Din anumite motive, din punct de vedere tematic, Omar și diavolii mi-a amintit de romanul lui J.D Salinger și anume De veghe ȋn lanul de secară. Există o formă de violenţă aparte care transcede barierele fizice și care reușește să devină revelatoare. Ȋntocmai precum Holden, tânărul Ian este pus ȋn situaţia de a se confrunta cu probleme diverse: de la șocul psihic provocat de absenţa maternă, la dorinţa de a se ridica la nivelul așteptărilor paterne, de la dorinţa de integrare, fie ȋntr-un cerc anume (cercul punkiștilor), fie ȋn lumea adultă, la relaţiile intime cu Roxana, de la alienarea provocată de incapacitatea de a se mai regăsi ȋn vreun loc de muncă (acesta călătorește ȋn Italia, Spania, Franţa etc), la singurătatea ca formă de scurtcircuitare a psihicului și a echilibrului existenţial. Axa vieţii lui Ian se intersectează cu axa religioasă, ȋnsă ea nu dobândește valenţe hristice, ci mai degrabă, luciferice, demoniace, crucea rezultată, fiind una strâmbă, „ȋndoită”. El trăiește ȋntr-o lume plină de „diavoli”, iar spiritualitatea ȋi este constant pusă la ȋncercare, boala mamei alimentându-i paranoia. Deși tema psihologică este foarte bine conturată pentru numărul de pagini al acestui „mini-roman”/ „prozopoem”, aceasta ar mai putea fi exploată iar, s-ar mai putea reveni la ea sub alte forme, Omar și diavolii fiind doar ȋnceputul, deoarece, după cum remarcă și personajul Ian ȋntr-o autocaracterizare: „Boala mea nu seamănă cu nicio boală din acest oraș”. Personal, aș vrea să știu mult mai multe despre această boală, ȋntrucât pare o anomalie, care necesită mai multă atenţie, mai multă descriere, mai mult „studiu”.
Având ȋn vedere că am menţionat cuvântul „descriere”, se remarcă faptul că descrierea e prezentă, dar, e complet umbrită de naraţiune și de dialog. Ea intervine ȋn scurtele „momente de respiro”, ȋn pasajele mai degrabă poetice, cu tentă suprarealistă, pe alocuri: „Nu ȋmi amintesc ce am visat, dar m-am trezit trist – pluteam aproape de tavan […]. Când sunt foarte trist, plutesc. Ȋmi fac o cafea și cobor spre masă lent, ca o frunză uscată”; „Am plesnit o babă peste ceafă și i-a sărit o minge mov din gură. Am plesnit-o până am umplut vagonul cu mingi”. Momentele psihotice reușesc pe această cale să dobândească de fapt, valenţe suprarealiste, artistice și nu neapărat strict clinice. Ȋmbinarea aceasta e reușită, ȋnsă, dacă miza celor scrise este de a tranzita strict psihicul personajelor sale, o cercetare mai aprofunzită a fenomenului și chiar o detaliere a acestor aspecte știinţifice ar fi indicată. Acţiunea e parcă „setată” pe viteze, ca la mașină. Ritmul celor povestite e mereu accelerat. Verbele de acţiune au prioritate și ele participă intens la „setarea” vitezei potrivite: „Mă trezesc seara, e ziua mea – am făcut șaptesprezece ani. Tata ȋmi zice <<La Mulţi Ani!>>, mă pupă și ȋmi dă două sute de mii…” Ritmul pare chiar sacadat, robotizat, ȋnsă de multe ori el e benefic, pentru că reușește să creeze atmosfera monotonă, pe care scriitorul vrea să o accentueze sau gesturile necontrolate ale personajelor sale.
Ian și Roxana, personajele principale sunt cele care au parte de cea mai multă atenţie la individualizare. Cei doi trăiesc o relaţie toxică, dar, necesară. Ȋn cercul vicios al trăirilor cotidiene, cei doi se caută și se găsesc de fiecare dată. Personajele sunt complexe și menite să te facă să te identifici cu ele la un moment dat. Ian, devenit „Omar”, pare un personaj extras dintr-un bildungsroman, doar că dintr-unul „ȋntors”. Tot parcursul său „iniţiatic” se soldează cu „schimbarea identităţii”, doar că dacă efectul său e unul benefic sau malefic, asta depinde numai de modul ȋn care fiecare cititor receptează cartea. Autovictimizarea e ȋnlocuită ȋn acest caz cu o inducere a violenţei. Când violenţa e absentă, lucrurile sunt anormale, astfel, normalitatea se poate defini numai ȋn prezenţa acesteia: „Viaţa mea e prea liniștită ca să nu se ȋntâmple ceva rău. De exemplu, ȋntr-o zi, să stau la masă, să radiez de plăcere și de fericire, becul să pâlpâie de două ori din senin și să-mi explodeze capul”. Călătoriile prin alte ţări, distanţarea de România, de prieteni, de Sine ȋși are finalitatea ȋn schimbarea radicală de la alb la negru, de la „creștinismul halucinogen” la preluarea numelui de Omar, nume de origine arabă, care, ȋn mod paradoxal semnifică ideea de prosperitate.
Roxana este „stâlpul” relaţiei, ȋnsă, până și „stâlpii” se cutremură de multe ori. E fragilă, schimbătoare, ȋnsă, nu renunţă, spre marele noroc al lui Ian. Un punct de vedere al ei, o trecere ȋn mintea personajului feminin ar fi, de asemenea, probabil, vital ȋn vederea unei lărgiri a perspectivei. Alte personaje sunt secundare, chiar episodice, dar, sunt conturate bine, aproape tipologic, motiv pentru care, cred eu, acţiunea gravitează mereu ȋn jurul lui Ian și a Roxanei, cei doi fiind ȋntr-o continuă dezvoltare, ȋntr-o permanentă incertitudine ontologică. Dincolo de acest aspect, de multe ori, din cauza ritmului accelerat al narării, unele episoade narative sunt ȋncepute, dar „suspendate”, fapt care ar putea crea iluzii cititorului, doritor de a afla ce se va ȋntâmpla: „Ȋn camera noastră a mai venit un băiat care mă strigă <<Tweety>>- e la fel de nebun ca și Nicu, ȋl cheamă Tavi. Ȋntr-o noapte, ne-am strecurat pe la tebeciști și ne-am plimbat prin tot orașul cu <<Dacia>>lui Tavi”. După această menţionare succintă se face trecerea la un alt episod narativ, astfel, se poate instaura confuzia și o oarecare frustrare a cititorului pentru cele scrise, ȋntrucât se pierde puţin din unitate și din modul ȋn care sunt legate acţiunile. E ca o sinapsă, care poate deveni blocată, „scurtcircuitată”, dacă nu este controlată de multe ori.
Limbajul joacă un rol deosebit cu privire la felul ȋn care este receptată cartea. Violenţa, de la bătăile găștilor soldate cu victime ajunge și ȋn limbaj. Limbajul e vulgar, ultragiant, dar, revelator, pentru că aduce atmosfera „ȋn stradă”, ȋn cotidian, ȋn firesc, fără urme de falsitate.
Limbajul e atât de natural și de firesc, ȋncât dacă scriitorul ȋnlocuiește organul feminin cu „aia” chiar și pentru scurt timp, lucrurile nu mai par la fel: „Ȋi simt aia fierbite- i-o bag până la urmă”.
Imaginile sunt cinematografice, sfidătoare, dar autentice: „De obicei, le adun de la biserica de pe deal, acolo se adună toţi puștanii seara și fumează, câteodată găsesc și jointure de marijuana neterminate, mă ameţesc”, iar registrele, fie ironice, fie autoironice, fie filosofice sunt folosite, la limită, după părerea mea. Sunt controlate bine, ȋnsă, un singur pas greșit și ar putea cădea ȋn patetic. „Jonglarea” ȋn acest caz e „nebunească”, dar, nicidecum patetică.
Cât despre citatul din deschiderea cărţii, poate fi ironic, autoironic, profetic, acest fapt rămânând la atitudinea fiecărui cititor ȋn parte.
Ȋn final, cartea e un experiment aparte, o oglindă a românului ȋn străinătate, un joc al psihicului cu singurătatea. Nu este recomandată celor „slabi de ȋnger”. Există alcool, violenţă, sex, dar nu ȋn sensul distrugător neapărat, ci autentic. Cine nu face faţă ȋnceputului de tip „croșeu”, va renunţa, dar, va pierde ceva și anume un soi de originalitate curajoasă, cu foarte mult potenţial, pe care nu toţi scriitorii din ziua de azi și-ar asuma-o. Autobiografică sau nu, Omar și diavolii e o carte care te poate face să meditezi la ce medita și personajul-narator Ian: „Astăzi demonii mei sunt plecaţi și nu știu ce trebuie să fac”.